În zorii reci și umezi ai secolului al XIV-lea, pământul de lângă râu părea neobișnuit de tăcut, ca și cum natura însăși își ținea respirația. Ceața plutea deasupra apei, estompând sunetele, iar doar strigătele rare ale corbilor tăiau aerul rece. Marta, o femeie al cărei chip învățase de mult să nu arate nici surpriză, nici teamă, mergea de-a lungul malului, pășind greu prin iarba udă. Dimineața ei nu era diferită de alte sute… până în momentul în care liniștea a fost spartă de un sunet care nu ar fi trebuit să fie acolo.
La început, a crezut că este vântul printre ramuri. Dar sunetul s-a repetat—subțire, pătrunzător, viu. Plânsul unui bebeluș. Marta a încremenit, de parcă pământul însuși ar fi ținut-o pe loc. Inima i s-a strâns. În aceste locuri, bebelușii nu sunt lăsați… decât dacă se dorește să nu fie niciodată găsiți. „Stai… ce sunet e acesta… un copil?..” a șoptit ea, iar vocea i s-a părut străină chiar și ei.
S-a îndreptat spre sunet, dând la o parte iarba udă, fără să observe cum tivul hainelor i se întuneca de apă. Plânsul devenea tot mai puternic, mai disperat, ca și cum o chema anume pe ea. Fiecare pas devenea mai greu, ca și cum însăși soarta îi testa hotărârea. Și apoi, chiar la marginea apei, s-a oprit. În fața ei se afla un leagăn—aspru, din lemn, parcă făcut în grabă, dar totuși suficient de solid pentru a rezista drumului.
Marta a îngenuncheat și a privit înăuntru. Acolo zăcea un bebeluș—mic, viu, învelit într-o țesătură mult prea fină pentru acel loc. Fața îi era palidă de frig, dar respirația îi era liniștită. L-a ridicat cu grijă și l-a strâns la piept, iar în acel moment chipul ei sever s-a înmuiat. „Cine ar lăsa un bebeluș în frig…” a șoptit ea, fără să aștepte un răspuns.
Dar răspunsul era acolo. În leagăn, pe țesătura mototolită, ceva a strălucit. Marta s-a aplecat și a văzut un inel—greu, cu un blazon gravat pe el, pe care chiar și ea, o femeie simplă, nu avea cum să nu-l recunoască. Astfel de lucruri nu aparțin țăranilor. Astfel de lucruri sunt purtate de cei ale căror nume sunt rostite în șoaptă. În acel moment, bebelușul și-a întors ușor capul, iar pe gâtul lui a apărut un semn—straniu, dar familiar.
Marta a încremenit. O amintire pe care încercase să o uite ani la rând a ieșit brusc la suprafață cu o claritate înfricoșătoare. Inelul. Semnul. Copilul. Nimic din toate acestea nu putea fi o coincidență. Mâinile îi tremurau, dar nu a lăsat bebelușul. Vântul s-a oprit, ca și cum întreaga lume ar fi așteptat cuvintele ei. Și atunci, aproape fără glas, a șoptit: „Doamne milostiv… nu se poate…”
