La început, toată lumea din sală credea că este doar un joc. Sub reflectoarele aurii ale teatrului stătea un seif uriaș din oțel, strălucind ca un simbol al bogăției, iar lângă el se afla un adolescent slab, îmbrăcat în haine rupte. În jurul lor, spectatori bogați în costume elegante și rochii scumpe priveau în liniște, așteptând să-l vadă eșuând. Gazda zâmbi încrezătoare și arătă spre seif. „Deschide-l… și vei câștiga un milion de dolari.” Publicul râse încet când băiatul făcu un pas înainte și șopti: „Pot să o fac.”
Seiful părea imposibil de deschis. Încuietoarea lui era uriașă, grea și atât de veche încât părea vie. Degetele tremurânde ale băiatului au atins tastatura rece de metal, în timp ce clicuri mecanice răsunau prin teatru. Transpirația îi curgea pe fața lovită, iar mecanismul se rotea încet sub mâna lui tremurândă. Cu fiecare secundă, sala devenea tot mai tăcută. Apoi tastatura scoase brusc un bip. Băiatul încremeni. Și cu o voce aproape imposibil de auzit, spuse ceva care schimbă instant atmosfera. „Seiful acesta își amintește de mine.”
Zâmbetul gazdei dispăru. „Ce?” întrebă el rece. Dar băiatul nu și-a luat ochii de la seif. Respirația lui deveni neregulată, de parcă amintiri vechi se trezeau odată cu metalul. „Tatăl meu mi-a încuiat numele aici,” șopti el. Spectatorii schimbau priviri confuze. Nu avea niciun sens. Nimeni nu îl cunoștea pe băiat. Nimeni nu îl cunoștea pe tatăl lui. Iar seifurile obișnuite nu își “amintesc” oamenii. Și totuși, ușa de oțel scoase un geamăt mecanic profund — ca și cum chiar îl auzise.
Un BUBUIT puternic zgudui întreaga scenă. Mai multe persoane s-au ridicat speriate când fisuri au început să se răspândească pe suprafața seifului. Particule de praf pluteau prin fasciculele de lumină, în timp ce încuietoarea uriașă începea să se rotească singură. Apoi, fără niciun avertisment, o lumină albă orbitoare izbucni din crăpăturile metalului. Mulțimea scoase strigăte șocate. Gazda bogată făcu un pas înapoi, complet îngrozită. Astfel de seifuri nu se deschid. Nu fără coduri. Nu fără chei. Nu fără permisiune.
Dar băiatul nu părea surprins. Încet, epuizat emoțional, se așeză pe scaunul de lemn de lângă seif, în timp ce lumina strălucitoare îi acoperea fața. Publicul îl privea acum nu cu amuzament, ci cu frică. Pentru că partea cea mai înfricoșătoare nu era faptul că seiful se deschisese. Partea cea mai înfricoșătoare era că băiatul știa de la început că asta avea să se întâmple.
